Document - Romania: Memorandum to the government concerning inpatient psychiatric treatment




România

Memorandum adresat guvernului cu privire la tratamentul persoanelor internate în secþii ºi spitale de psihiatrie



Organizaþia Amnesty International este îngrijoratã cã internarea, condiþiile de trai ºi tratamentul pacienþilor ºi rezidenþilordintr-un mare numãr de secþii ºi spitale de psihiatrie din România violeazã standardele internaþionale ale drepturilor omului ºi normele de conduitã profesionalã din acest domeniu. Situaþia din spitalul psihiatric din Poiana Mare, descrisã într-un raport publicat de Amnesty International la 20 februarie 2004(1), nu reprezintã, din nefericire, o excepþie în sistemul românesc de servicii de sãnãtate mintalã. Decesele a 18 pacienþi din Poiana Mare în ianuarie ºi februarie 2004, datorate conform relatãrilor mai ales subnutriþiei ºi hipotermiei, au subliniat urgenþa cu care guvernul român ar trebui sã intervinã pentru a proteja viaþa, demnitatea ºi bunã-starea tuturor pacienþilor ºi rezidenþilor din secþiile ºi spitalele de psihiatrie din întreaga þarã. Situaþia deplorabilã din multe unitãþi psihiatrice impune de asemenea ca autoritãþile sã aplice cu maximã urgenþã o reformã amãnunþitã ºi efectivã a serviciilor de sãnãtate mintalã,care sã se alinieze la standardele internaþionale ale drepturilor omului ºi ale normelor de conduitã profesionalã.

Amnesty International salutã declaraþia publicatã de cãtre Ministerul Sãnãtãþii la 11 martie 2004, conform cãreia toate secþiile ºi spitalele de psihiatrie din þarã vor fi supuse controalelor în scopul îmbunãtãþirii tratamentului ºi a îngrijirilor medicale. Organizaþia adreseazã acest memorandum guvernului român pentru a asigura ca în cadrul acestui proces sã fie protejate drepturile de bazã ale tuturor pacienþilor cu tulburãri mintale sau cu dizabilitãþi intelectuale(2), precum ºi ale altora care sunt internaþi în unitãþi de psihiatrie, ºi ca acestor persoane sã li se acorde tratament ºi îngrijiri medicale care sunt în concordanþã cu standardele internaþionale ale drepturilor omului ºi cu normele de conduitã profesionalã.

Amnesty International considerã cã persoanele internate pentru tratament în spitale psihiatrice se aflã într-o situaþie foarte vulnerabilã. Ele au nevoie de o protecþie specificã a integritãþii lor fizice ºi intelectuale, ca ºi a drepturilor lor elementare de a nu fi supuse detenþiei arbitrare ºi tratamentelor sau pedepselor crude, inumane ºi degradante. În noiembrie 2003 ºi februarie 2004, un delegat al organizaþiei Amnesty International a vizitat ºase spitale psihiatrice din Bucureºti, Poroschia, Mocrea, Gãtaia, ªtei ºi Nucet. Amnesty International apreciazã foarte mult cooperarea personalului instituþiilor vizitate, care i-a permis delegatului sãu inspectarea instituþiilor ºi, în majoritatea cazurilor, a oferit informaþii referitoare la unele aspecte ale vieþii pacienþilor/rezidenþilor ºi la modalitatea de funcþionare a unitãþilor. De-a lungul vizitei sale, delegatul Amnesty International s-a întâlnit cu mulþi administratori ºi membri ai personalului care au pãrut sã fie în mod real deciºi sã ofere cele mai bune îngrijiri medicale persoanelor din instituþiile lor, în condiþiile unor posibilitãþi limitate de resurse ºi de perfecþionare profesionalã. Acest raport este bazat pe datele acumulate din vizite dar ºi pe o importantã cantitate de informaþii pe care organizaþia le-a primit de la persoane care au lucrat în multe secþii ºi spitale de psihiatrie din România de-a lungul a mai mulþi ani. O mare parte dintre acestea erau preocupate de abuzurile pe care le observaserã, dar în acelaºi timp îngrijorate cã accesul lor în instituþii le-ar putea fi restrâns, iar, ca rezultat, pacienþii care depindeau de asistenþa oferitã de aceste persoane ar fi urmat sã sufere deoarece ele au oferit informaþii organizaþiei Amnesty International. Orice acþiune de acest gen din partea autoritãþilor va fi consideratã de cãtre Amnesty International drept o încãlcare a Declaraþiei principiilor de bazã de justiþie pentru persoane individuale, grupuri ºi organisme ale societãþii în vederea promovãrii ºi protejãrii drepturilor omului ºi ale libertãþilor fundamentale recunoscute la nivel universal (Declaraþia apãrãtorilor drepturilor omului). Amnesty International a luat de asemenea în considerare rapoarte publicate în presa românã, care, în majoritatea cazurilor, nu au fost contrazise de cãtre autoritãþi.



Sumar al preocupãrilor

În România, internarea pentru tratament psihiatric nevoluntar a persoanelor care nu au fost acuzate de nici o infracþiune penalã, sau a persoanelor care au fost internate în spitale din motive nemedicale (numiþi aici rezidenþi) echivaleazã cu detenþia arbitrarã ºi refuzul dreptului la un proces echitabil, incluzând Articolele 9 ºi 14 ale Pactului internaþional cu privire la drepturile civile ºi politice (PIDCP), ºi Articolele 5 ºi 6 ale Convenþiei europene pentru apãrarea drepturilor omului ºi a libertãþilor fundamentale (CEDO). România a ratificat ambele tratate ºi este obligatã sã le aplice în întregime. Condiþiile de trai raportate în multe din secþiile ºi spitalele de psihiatrie, relele tratamente aplicate pacienþilor, metodele de reþinere cu forþa ºi impunere a izolãrii, lipsa de abilitare ºi reabilitare adecvatã sau a îngrijirilor medicale adecvate, precum ºi eºecul de a ancheta în mod imparþial ºi independent rapoartele referitoare la cazurile de rãu tratament ar echivala cu violarea Articolului 7 al PIDCP ºi a Articolului 3 al CEDO, care interzic tortura ºi tratamentul sau pedeapsa inumanã sau degradantã. Neacordarea îngrijirilor medicale adecvate persoanelor cu tulburãri psihice sau cu dizabilitãþi intelectuale, internate în secþii ºi spitale de psihiatrie din România, ar reprezenta de asemenea o violare a Articolului 12 alPactului internaþional cu privire la drepturile economice, sociale ºi culturale (PIDESC) care stabileºte dreptul de a se bucura de sãnãtate fizicã ºi mentalã la cel mai înalt nivel posibil. În continuare, Principiul 1(5) din cadrul Principiilor ONU pentru protecþia persoanelor cu boli mintale ºi pentru îmbunãtãþirea asistenþei din domeniul sãnãtãþii mintale (de aici înainte menþionate ca Principiile BM)(3) afirmã cã: "Fiecare persoanã care suferã de o boalã mintalã trebuie sã aibe dreptul de a exercita toate drepturile civile, politice, economice, sociale ºi culturale, recunoscute în Declaraþia universalã a drepturilor omului, Pactul internaþional cu privire la drepturile economice, sociale ºi culturale, Pactul internaþional cu privire la drepturile civile ºi politice ºi în alte instrumente legale relevante."



Internarea în secþii ºi spitale de psihiatrie

Legea sãnãtãþii mintale ºi a protecþiei persoanelor cu tulburãri psihice (de aici înainte numitã Legea sãnãtãþii mintale), intratã în vigoare în august2002, a stabilit procedura de internare a pacienþilor pentru tratament nevoluntar. În termen de 72 de ore de la internarea unei persoane în spital, o comisie psihiatricã specialã trebuie sã confirme decizia medicului care are pacientul/pacienta în îngrijire de a îl/o reþine în continuare pentru tratament nevoluntar. În plus, aceastã decizie trebuie revizuitã în timp de 24 de ore de cãtre procuror, a cãrui decizie, la rândul ei, poate fi contestatã în instanþã. Cu toate acestea, prevederile Legii sãnãtãþii mintale nu sunt încã aplicate deoarece guvernul nu a reuºit sã adopte regulamentele necesare executãrii acesteia. De aceea, Amnesty International îi considerã pe toþi pacienþii din România, care sunt supuºi unui tratament psihiatric împotriva voinþei lor, ca fiind deþinuþi arbitrar, deoarece tratamentul lor nu este supus nici unei revizuiri independente ºi imparþiale în conformitate cu standardele internaþionale, inclusiv Principiile BM ºi Al VIII-lea raport anual(4) al Comitetului european de prevenire a torturii ºi a tratamentului sau pedepselor inumane sau degradante (CPT).

Multe din persoanele internate în secþii ºi spitale de psihiatrie din întreaga þarã nu suferã aparent de nici o tulburare mintalã acutã, iar multe nici nu necesitã tratament psihiatric.Internarea lor în spitale psihiatrice nu poate fi justificatã prin prevederile Legii sãnãtãþii mintale ºi ele ar trebui de asemenea sã fie considerate ca persoane care au fost lipsite în mod arbitrar de libertate. Aceste persoane au fost internate în spital pe motive nemedicale, aparent doar pentru cã nu li se puteau acorda sprijin ºi servicii adecvate care sã-i ajute pe ei ºi/sau familiile lor în comunitate. Din cauza dizabilitãþii lor, aceste persoane sunt mai vulnerabile în faþa abuzurilor, lucru care pare sã nu fie luat în consideraþie de cãtre personalul spitalelor, deoarece, în cele mai multe locuri, aceºti rezidenþi nu erau þinuþi separaþi de persoanele cu nevoie de îngrijiri diferite. O mare parte din cei numiþi uneori de cãtre personalul medical drept "cazuri sociale" sunt tineri adulþi care au fost plasaþi în spitale psihiatrice ca urmare a externãrii lor din instituþiile pentru copii cu dizabilitãþi mintale. Nevoile lor, mai ales acelea de a fi integraþi în viaþa comunitãþii, sunt ignorate. Amnesty International îºi exprimã îngrijorarea cã mulþi din aceºti rezidenþi nu au fost examinaþi în mod corespunzãtor. Mulþi au primit diagnosticul de "oligofrenie(5) cu tulburãri de comportament" ºi li se administreazã medicamente psihotropice în vederea calmãrii unor comportãri care poate nici nu au o bazã psihiatricã, ci ar rezulta din suferinþã ºi/sau frustrare cauzatã de mediu. Unii dintre ei au fost diagnosticaþi drept "pacienþi cu probleme psihiatrice cronice" ºi au fost internaþi în centre medico-sociale, care în unele cazuri au fost înfiinþate în incinta unui spital de psihiatrie unde rezidenþii fuseserã þinuþi în prealabil.Rezidenþi cu nevoi similare, care erau trataþi similar, au fost observaþi în centrele de reabilitare ºi recuperare,instituþii de internare pe termen lung, subordonate Autoritãþii Naþionale pentru Persoanele cu Handicap.

În unele dintre spitalele de psihiatrie desemnate ca "spitale pentru mãsuri de siguranþã maximã", cei care sunt þinuþi pentru tratament conform prevederilor Codului Penal nu sunt separaþi în mod efectiv de cãtre ceilalþi pacienþi ºi rezidenþi, ceea ce conduce ºi mai mult la creºterea riscului ca cei mai vulnerabili sã fie supuºi abuzurilor.

În noiembrie 2003, unui reprezentant Amnesty International care a vizitat o secþie psihiatricã pentru bãrbaþi, þinutã încuiatã, din Spitalul Obregia din Bucureºti, i s-a spus cã multe din persoanele care sunt aduse la spital iniþial refuzã sã fie internate, dar apoi sunt "convinse" cã acest lucru este în interesul lor. Dupã aceea, pacienþii semneazã un formular de consimþãmânt pentru primirea tratamentului. Douãzeci de bãrbaþi dintr-o secþie încuiatã erau cu toþii trataþi "voluntar". Câþiva dintre bãrbaþi s-au plâns cã ar dori sã pãrãseascã spitalul, dar nu li se permite. Conform relatãrilor, un bãrbat nu suferea de nici o problemã de sãnãtate mintalã ºi nu primea nici un fel de farmacoterapie. Fusese adus la spital de poliþie ºi a fost descris ca vagabond bolnav de "oligofrenie", dupã externarea sa din orfelinatul unde crescuse. În timpul petrecut în spital, acest bãrbat nu a fost inclus în nici o activitate educativã sau terapeuticã, nu a fost niciodatã vizitat de vreun asistent social care sã stabileascã care îi sunt nevoile de reintegrare socialã ºi care sã-l ajute cu acest proces.

În spitalul psihiatric din Poroschia, reprezentantul Amnesty International a discutat cu Gheorghina Podcoreanu, 24 de ani, adusã în spital la vârsta de 18 ani ºi care a fost crescutã într-o instituþie pentru copii cu dizabilitãþi intelectuale. La vârsta majoratului a fost trimisã în municipiul unde fusese nãscutã ºi apoi a fost internatã neadecvat într-un spital de psihiatrie, deoarece nu existau servicii sociale care sã o ajute cu integrarea în comunitate. La data vizitei (care a avut loc la amiazã), deºi sãnãtoasã, stãtea în pat citind o carte, deoarece în spital nu era cãldurã ºi nu existau nici alte activitãþi adecvate ei.

În Mocrea, deºi doar un singur pacient era considerat ca fiind în tratament nevoluntar, marea majoritate a bolnavilor bãrbaþi ºi jumãtate din paciente erau þinuþi în pavilioane încuiate. Nu exista nici un regulament sau procedurã clarã pentru amplasarea pacienþilor în dormitoarele încuiate. Se mai aflau acolo circa 20 pacienþi diagnosticaþi drept "oligofreni", care fuseserã internaþi neadecvat în spital; unora dintre ei nu li se administra nici un tratament psihiatric. Dintre aceºtia, o pacientã era minorã, iar internarea ei într-un spital psihiatric pentru adulþi reprezintã o violare a angajamentelor pe care România ºi le-a asumat prin semnarea Convenþiei ONU a drepturilor copilului. Anghela Ciurar, 17 ani, a fost adusã în spital de poliþie la vârsta de 13 ani. A fost diagnosticatã cu "oligofrenie de gradul al doilea". Poliþia din Bocsig a emis un certificat de naºtere pe numele ei, dar aparent ea nu avea dreptul la un dosar medical pentru cã nu fusese înregistratã la Fondul Asigurãrilor Sociale de Sãnãtate.

În Gãtaia, delegatul Amnesty International a fost iniþial informat de cãtre director cã între 40 ºi 50 de rezidenþi nu au nevoie de vreun program de tratament specific. Majoritatea lor fuseserã transferaþi la acest spital de la o instituþie pentru copii cu dizabilitãþi intelectuale din Lugoº. Ulterior, totuºi, directorul a declarat cã circa 100 de pacienþi/rezidenþi nu s-ar fi aflat în spitalul de 450 de paturi dacã ar fi existat servicii sociale adecvate care sã-i poatã ajuta cu integrarea în comunitate.

Conducerea spitalului psihiatric din Nucet, încerca, aparent cu bune intenþii, sã aplice Legea sãnãtãþii mintale, deºi acest efort nu pãrea sã fie adecvat ºi sistematic. În februarie 2004, la data vizitei delegatului Amnesty International, existau patru cazuri de tratament nevoluntar pentru schizofrenie. Internarea acestor pacienþi a avut loc la cererea familiei lor sau a poliþiei, ca urmare a plângerilor depuse cu referire la conduita pacientului. Cea mai mare parte a pacienþilor aflaþi în tratament nevoluntar se mai aflaserã sub tratament ºi în trecut, iar diagnosticul primit anterior a servit ca bazã pentru internarea lor curentã. Spitalul a informat procurorul despre decizia de a interna o persoanã pentru tratament nevoluntar. Nu existau nici un fel de documente care sã arate cã pacienþii sau reprezentanþii lor legali ar fi fost informaþi despre deciziile comisiei ºi ale procurorului, ca ºi asupra dreptului lor la un recurs juridic. O comisie compusã din psihiatri ai spitalului revizuia la fiecare 15 zile necesitatea aplicãrii unui tratament. Delegatul Amnesty International a fost informat cã procedura pentru aplicarea Legii sãnãtãþii mintale fusese discutatã imediat dupã adoptarea ei în vara lui 2002 de cãtre Direcþia de sãnãtate publicã a judeþului Bihor, o instituþie care pãrea sã sprijine unitãþile psihiatrice pentru care era responsabilã cu mai multã eficienþã decât cele din alte judeþe vizitate. În 2003 au avut trei sau patru cazuri de tratament nevoluntar. Un pacient intervievat de delegatul Amnesty International a fost internat la propria sa cerere în data de 13 ianuarie 2004, pentru tratament împotriva consumului de droguri. Ca urmare a cererii mamei pacientului, tratamentul sãu a fost "reclasificat" pe 2 februarie 2004 ca nevoluntar, pentru motive pe care personalul medical nu a putut sã le lãmureascã. Dosarul pacientului nu conþinea o copie a scrisorii adresate procurorului, referitoare la motivele pentru acordarea de tratament nevoluntar, ºi nici confirmarea de cãtre procuror a deciziei comisiei. Pacientul nu fusese informat dacã procurorul a aprobat aceastã decizie; nu fusese informat asupra dreptului sãu de a face recurs juridic; de asemenea, nu ºtia nimic despre posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat în acest proces.

La fel ca în alte spitale de psihiatrie vizitate, în spitalul din Nucet se aflau 15-20 de rezidenþi care fuseserã internaþi acolo din "motive sociale". La1 decembrie 2003, o secþie a spitalului a fost transformatã într-un centru medico-social. Cea mai mare parte a celor 98 de rezidenþi fusese transferatã la Nucet de la instituþiile pentru copii. Cea mai recentã internare de acest fel a avut loc la 1 decembrie 2003, deºi nu era clar de ce nu s-a încercat plasarea acestei persoane într-un centru de recuperare ºi reabilitare. Evaluarea rezidenþilor a fost efectuatã de cãtre spital de-a lungul a ºase luni. Este posibil ca aceastã evaluare sã nu fi fost efectuatã adecvat pentru toþi rezidenþii. Întrebat câþi dintre rezidenþii sufereau de boli de spectru autistic, medicul psihiatru al centrului a dat urmãtorul rãspuns: "Autismul este o boalã ce se gãseºte doar la copii. Ulterior se transformã într-o altã boalã psihiatricã." Centrul mai are de asemenea în îngrijire circa 20 de rezidenþi care au fost plasaþi într-o casã protejatã din sat.

Condiþii de trai

Multe dintre clãdirile spitalelor de psihiatrie pe care reprezentantul Amnesty International le-a vizitat, precum ºi acelea descrise în rapoartele primite de cãtre organizaþie, se aflau într-o condiþie proastã ºi necesitau reparaþii majore. Majoritatea secþiilor nu erau mobilate ºi renovateadecvat; în multe locuri saltelele ºi cearceafurile erau de proastã condiþie, uneori complet inadecvate. Nivelul general de salubritate din multe locuri era nesatisfãcãtor, uneori neigienic. Unitãþile psihiatrice din România cu greu pot pune la dispoziþia pacienþilor ºi rezidenþilor un spaþiu privat corespunzãtor. Aglomerarea din unele spitale are ca rezultat faptul cã pacienþii trebuie sã împartã paturile între ei. În unele cazuri, pacienþii dormeau în acelaºi pat pentru cã aceasta era singura soluþie de încãlzire în pavilioanele lipsite de cãdurã. Situaþia era ºi mai proastã în secþiile ºi spitalele pentru pacienþii pe termen lung ºi pentru cei cu cele mai severe dizabilitãþi, ºi, ca atare, cu nevoi de îngrijire mult mai complexe. Multe din aceste spitale se aflau în zone rurale îndepãrtate, iar pacienþii nu aveau nici un contact cu comunitatea.

Majoritatea administratorilor de spital au declarat reprezentantului Amnesty International cã fondurile pentru menþinerea unitãþilor erau insuficiente. Unui director de spital i s-a spus de cãtre o oficialitate de la direcþia judeþeanã de sãnãtate publicã sã-ºi gãseascã "sponsori" care sã-i acorde fondurile necesare modernizãrii spitalului. Deºi situaþia varia întrucâtva la nivelul judeþelor, în mod frecvent bugetele spitalelor nu ajungeau nici mãcar pentru asigurarea hranei pacienþilor ºi rezidenþilor. Ca atare, alimentele din spital erau de o cantitate ºi calitate insuficiente, iar pacienþii pe termen lung din multe secþii ºi spitale pãreau sã fie subnutriþi.

Nivelul igienei personale din multe secþii ºi spitale era în general nesatisfãcãtor. Pacienþii ºi rezidenþii fãceau duº în sãli de proastã condiþie, de obicei doar o datã pe sãptãmânã. Toaletele erau defecte în mod frecvent, ºi nu erau dotate pentru persoanele cu dizabilitãþi. Pacienþii pe termen lung deþineau puþine lucruri personale, uneori nici pe acelea. Rapoartele despre pacienþii pe termen lung i-au descris pe mulþi dintre aceºtia ca fiind îmbrãcaþi prost, uneori fãrã încãlþãminte; alþii erau îmbrãcaþi sumar sau li se permitea sã se deplaseze dezbrãcaþi.

Multe secþii ºi spitale aveau puþine (sau inexistente) programe pentru activitãþi recreative sau distractive, mai ales în lunile de iarnã. În unele secþii ºi spitale pacienþii nu aveau deloc acces la activitãþile în aer liber.

Problema încãlzirii spitalelor de psihiatrie este cronicã, iar în iarna lui 2003-2004 multe dintre instituþii nu au fost din nou capabile sã punã la dispoziþia pacienþilor ºi rezidenþilor lor condiþii de trai corespunzãtoare, sau au avut mari dificultãþi în asigurarea acestora. Aceastã situaþie a avut un efect negativ asupra stãrii de sãnãtate psihologicã ºi fizicã a pacienþilor ºi rezidenþilor, mai ales a acelora þinuþi pe termen lung. Rapoartele despre consecinþele acestor condiþii de trai erau sporadice. În decembrie 2001, lipsa cãldurii din spitalul psihiatric din Jebel a condus la moartea a cinci pacienþi din cauza hipotermiei. Rapoarte recente referitoare la spitalul psihiatric din Poiana Mare, unde 18 pacienþi au decedat în ianuarie ºi februarie 2004 mai ales, conform relatãrilor, din cauza subnutriþiei ºi a hipotermiei, confirmã faptul cã situaþia din multe locuri poate sã fi ajuns criticã.

Majoritatea pacientelor din secþia de psihiatrie pentru femei din cadrul spitalului general din Târnãveni erau situate în douã saloane largi care erau þinute încuiate în mod constant. Existau circa 100 de paciente în aºa-zisul "salon încuiat de sus" ºi circa 50 de paciente în "salonul încuiat de jos". Lângã acesta din urmã se afla "camera încuiatã de jos", unde circa zece femei cu dizabilitãþi foarte grave erau þinute fãrã acces la apã, iar toaleta nu avea þevi. Pacientele nu aveau acces la accesorii de toaletã de bazã ºi se puteau spãla doar o datã pe sãptãmânã. Toate femeile din secþii aveau la dispoziþie pentru duº doar douã ore de apã caldã în zilele de vineri; nu aveau la dispoziþie nici un fel de prosoape. Personalul medical nu se asigura cã femeile din "salonul încuiat de jos" ºi cele din "camera încuiatã de jos" erau îmbrãcate în mod adecvat. Pacientele umblau adesea îmbrãcate sumar sau dezbrãcate, ºi puþine dintre ele purtau încãlþãminte. Podeaua spitalului era adesea rece ºi udã. În "camera încuiatã de jos", podeaua era mai tot timpul acoperitã de fecale ºi urinã deoarece pacientele þinute aici erau incontinente. Unele paciente petreceau întreaga zi în îmbrãcãminte ºi cearceafuri pline de urinã ºi acoperite de fecale. Pacientele nu aveau un regim alimentar satisfãcãtor ºi variat. În "salonul încuiat de jos" ºi în "camera încuiatã de jos", pacientele erau obligate sã serveascã masa în dormitoare, deºi sala de mese se afla în apropiere. Mâncarea le era servitã printr-o deschizãturã din uºã ºi personalul medical nu le supraveghea în timpul mesei. Nu aveau tacâmuri ºi mâncau cu mâinile. Pacientele îºi aruncau între ele farfuriile de metal folosite la mese, adesea alegându-se cu vãtãmãri. Farfuriile nu erau adunate imediat dupã mese. La prânz, pacientele trebuiau sã predea farfuriile folosite pentru supã, care erau apoi folosite fãrã sã fie spãlate de cãtre alte paciente. Femeile din saloanele încuiate aveau pãrul tuns foarte scurt sau erau rase în cap. Pacientele trebuiau adesea sã împartã paturile între ele, mai ales în "saloanele încuiate de jos", unde, datoritã lipsei de saltele ºi pãturi adecvate, pacientele se înghesuiau uneori trei într-un singur pat.

Spitalul de psihiatrie din Gãneºti, care în vara lui 2003 avea în îngrijire circa 150 de persoane, constã din trei unitãþi. În 2003, conform relatãrilor, condiþiile de trai erau proaste la nivelul întregii instituþii, probabil ceva mai bune într-una dintre unitãþi, unde erau þinuþi pacienþii cu mai puþine dizabilitãþi. Saltelele erau rupte, adesea cu arcurile sãrite în afarã. Dacã se udau, erau scoase afarã sã se usuce, dar fãrã a fi mai întâi curãþate. Mai toate paturile aveau cearceafuri murdare ºi adesea neschimbate. Majoritatea pacienþilor nu erau îmbrãcaþi adecvat, cei mai mulþi erau în pijamale adesea zdrenþuite. Puþini purtau propria îmbrãcãminte. Un rezident incontinent nu ar fi fost curãþat decât dupã schimbarea pijamalei sale. Mulþi rezidenþi nu aveau lenjerie de corp iar femeilor nu li se dãdeau pansamente sanitare la vremea ciclului menstrual. La vremea meselor era întotdeauna agitaþie, cu bãtãi care izbucneau între pacienþii sau rezidenþii prost supravegheaþi. Calitatea hranei pãrea sã fie foarte proastã ºi la masã nu se servea apã. Ca tacâmuri se foloseau doar lingurile.

În mai 2003 s-a raportat lipsa medicamentelor, alimentelor, electricitãþii ºi a condiþiilor elementare de igienã la Spitalul universitar de psihiatrie "Socola" din Iaºi. Pacienþii s-au plâns cã regimul lor alimentar consta doar din supã, cartofi ºi orez. Conducerea spitalului a susþinut, conform relatãrilor, cã fondurile alocate îngrijirii psihiatrice erau mult mai puþin suficiente pentru desfãºurarea acestui serviciu decât fondurile acordate altor tipuri de îngrijiri medicale ale bolnavilor internaþi.

În luna iulie 2003, timp de cel puþin trei sãptãmâni, la secþia de psihiatrie din spitalul judeþean din Bacãu au avut loc aglomerãri de pacienþi care au ajuns sã împartã paturile între ei. Situaþia din camera de urgenþã a fost descrisã de cãtre un psihiatru ca fiind "de nesuportat".

Conform relatãrilor, la data de 8 decembrie 2003 spitalul psihiatric din Gãtaia, care avea în îngrijire circa 450 de pacienþi ºi rezidenþi, a rãmas fãrã cãldurã datoritã lipsei de cãrbuni, deºi temperatura de afarã fusese de minus 2°Celsius (cea mai joasã temperaturã atinsã în acea zi era de minus 6°C). La data vizitei delegatului Amnesty International din februarie 2004, situaþia încãlzirii se îmbunãtãþise doar uºor, deºi nu devenise satisfãcãtoare. Trei din cele zece pavilioane fuseserã închise pentru iarnã, deoarece nu deþineau boilere de încãlzire, iar pacienþii ºi rezidenþii fuseserã transferaþi în alte pavilioane, exacerbându-se astfel aglomerarea din ele. ªi cantina fusese închisã datoritã crizei de cãldurã. Conform relatãrilor, unora dintre pacienþi/rezidenþi li s-a permis sã utilizeze sãlile de mese care se înfiinþaserã în unele pavilioane. O astfel de salã era foarte micã ºi îngustã. Existau câteva mese ºi scaune de plastic, care fuseserã puse unele peste altele, dar era greu de crezut cã un asemenea spaþiu ar fi putut fi vreodatã folosit. Saltelele ºi cearceafurile din multe dormitoare erau inadecvate ºi într-o condiþie inacceptabilã, ºi nu existau îndeajuns de multe perne pentru toþi pacienþii ºi rezidenþii. Unele toalete erau într-o condiþie îngrozitoare. Toaletele de la parterul pavilionului nr. 32 erau defecte, fãrã uºi, ºi toate mecanismele de tras apa erau stricate. În acelaºi pavilion, o camerã pentru activitãþi zilnice conþinea câteva scaune rupte ºi un televizor defect. În multe din saloane nu existau mãsuþe de pat sau dulapuri unde pacienþii ºi rezidenþii sã-ºi þinã lucrurile personale. Fondurile spitalului alocate hranei au fost descrise de director ca fiind extrem de insuficiente. În cursul anului 2003, mesele au constat aproape mereu din paste ºi orez. Câteva fonduri suplimentare fuseserã obþinute la mijlocul lui decembrie 2003, dar tot nu erau de ajuns pentru a asigura pacienþilor produse de lapte, fructe sau legume proaspete. În plus, bucãtãria era într-o stare de reparaþie proastã, nu avea destul personal, astfel încât în unele seri nu se servea nici un fel de mâncare gãtitã.

La sfârºitul lunii decembrie 2003, secþia de psihiatrie a spitalului din Petroºani, situatã într-o clãdire veche, se afla într-o stare avansatã de deteriorare,având ºi toaletele defecte. Datoritã frigului, pacienþii stãteau în paturi îmbrãcaþi, inclusiv cu cãciulile pe cap. Unii dintre pacienþi aveau posibilitatea de a utiliza mici reºouri care sã-i încãlzeascã în timpul zilei. Cu toate acestea, utilizarea oricãrui aparat electric pe timp de noapte era interzisã datoritã instalaþiilor electrice vechi ºi a pericolului de incendiu. "Situaþia este asemãnãtoare cu cea din anii trecuþi, doar cã acum s-a acutizat, deoarece nu sunt bani pentru reparaþia instalaþiei termice, pentru plata energiei electrice sau chiar a medicamentelor", a declarat unui ziarist local Dr. Victor Marge, ºef al secþiei de psihiatrie(6).

La începutul lui ianuarie 2004 s-a relatatcã spitalul psihiatric din Vulcan nu avusese cãldurã timp de peste o sãptãmânã, chiar dacã temperaturile de afarã coborâserã uneori sub minus 10°Celsius.

Tot în ianuarie 2004 s-a relatatdespre deteriorarea rapidã a condiþiilor din spitalul de psihiatrie din Turceni, care are în îngrijirea sa 105 pacienþi ºi rezidenþi þinuþi într-o clãdire cu igrasie, pe cale de prãbuºire, mirosind a urinã ºi mizerie. Pacienþii aveau pãduchi ºi purtau pijamale care erau zdrenþuite ºi foarte murdare. Hrana lor consta doar din orez sau supã de cartofi. Întregul stoc de medicamente conþinea doar câteva tuburi de Diazepam ºi Levomepromazin.(7) Comenzile pentru medicamente nu erau livrateîn mod frecvent ºi erau în cantitãþi insuficiente. Dupã plecarea singurului doctor din spital, pacienþii erau vizitaþi o datã pe sãptãmânã de cãtre un psihiatru pensionat.

La data vizitei delegatului Amnesty International din 4 februarie 2004, spitalul psihiatric din Mocrea nu avea electricitate, apã sau încãlzire datoritã unei þevi sparte care scurt-circuitase instalaþiile electrice ºi produsese inundaþie în bucãtãrie. Datoritã fondurilor insuficiente, spitalul era silit sã utilizeze lemne de încãlzit luate din propriul parc. Cele mai multe încãperi aveau sobe care erau aprinse doar o singurã datã, dimineaþa. Cu toate acestea, în trei încãperi din salonul de bãrbaþi nu exista nici o sobã. Într-una din aceste camere erau la un moment dat 22 de bãrbaþi în 15 paturi. Intrarea într-altã încãpere era blocatã cu bãnci din sala de mese ºi cu o masã lungã. Ferestrele din aceastã încãpere micã erau acoperite cu placaj iar lumina electricã nu funcþiona. Existau patru paturi rupte pentru ºase bãrbaþi care, conform relatãrilor, sufereau de complexe deteriorãri intelectuale, fizice ºi senzoriale. Condiþii la fel de îngrozitoare dominau o încãpere încuiatã din salonul de femei, unde ºase femei aflate în cinci paturi aveau nevoie sã fie curãþate ºi sã li se schimbe îmbrãcãmintea murdarã. Exista doar o salã de baie pentru cei 115 pacienþi/rezidenþi ai spitalului. Aceasta consta din douã duºuri descoperite ºi cu nici un spaþiu pentru schimbare. Coridoarele lungi care conduceau la sala de baie nu erau încãlzite.

Norme detaliate pentru condiþiile din spitale ºi pentru tratamentul pacienþilor cu tulburãri mintale sau dizabilitãþi intelectuale au fost stabilite prin Principiile BM ºi prin Al VIII-lea raport annual al CPT. Având în vedere resursele limitate ale guvernului român alocate finanþãrii serviciilor sociale, Amnesty International atrage atenþia asupra urmãtoarei declaraþii CPT referitoare la obligaþia unui stat de a crea condiþii adecvate în spitalele psihiatrice: "Scopul trebuie sã fie oferirea unor condiþii materiale care sã contribuie la tratamentul ºi bunã-starea pacienþilor; în termeni psihiatrici, un mediu terapeutic pozitiv… Calitatea condiþiilor de trai ºi de tratament ale pacienþilor depinde inevitabil într-o considerabilã mãsurã de resursele disponibile. CPT recunoaºte cã în cazul unor dificultãþi economice grave, sacrificii trebuie fãcute, inclusiv în instituþii de sãnãtate. Cu toate acestea, în lumina faptelor descoperite de-a lungul unor vizite, Comitetul doreºte sã sublinieze cã satisfacerea unor nevoi elementare de viaþã trebuie întotdeauna garantatã în instituþiile unde Statul are persoane în îngrijirea ºi/sau custodia sa. Acestea includ alimentaþia suficientã, cãldura ºi îmbrãcãmintea, iar în cazul instituþiilor de sãnãtate – ºi medicaþia adecvatã.(8)



Lipsa medicaþiei ºi a terapiei adecvate; metode de imobilizare ºi de izolare; rele tratamente

De-a lungul anului 2003, Amnesty International a primit informaþii conform cãrora mulþi pacienþi au fost lipsiþi de tratament medical adecvat, ºi cã spitalele psihiatrice nu erau în general capabile sã asigure provizii corespunzãtoare de medicaþie psihiatricã datoritã lipsei de resurse alocate. Lipsa medicaþiei psihiatrice a afectat chiar ºi cele mai bune spitale psihiatrice din þarã, precum Spitalul clinic de psihiatrie "Prof. Dr. Alexandru Obregia" din Bucureºti ºi Spitalul universitar de psihiatrie "Socola" din Iaºi.În unele cazuri relatate, lipsa medicaþiei a condus la utilizarea unor metode de imobilizare ºi izolare care violau principiile internaþionale ale drepturilor omului. În alte cazuri, procedurile de imobilizare ºi izolare, care violau principiile internaþionale ale drepturilor omului precum ºi normele de conduitã profesionalã din domeniu, au rezultat din lipsa de respect faþã de dreptul la autonomie personalã a pacienþilor/rezidenþilor, ºi/sau a inabilitãþii personalului de a avea de-a face cu o comportare perceputã drept provocatoare.

În plus, puþine spitale deþineau personal ºi facilitãþi care sã ofere o gamã largã de terapii ºi activitãþi terapeutice ºi de reabilitare, inclusiv, inter alia, accesul la terapia ocupaþionalã, terapia de grup, artã, teatru, muzicã ºi sport. Conform CPT, pacienþii trebuie sã aibe acces regulat la camere de recreere echipate adecvat, ºi sã aibe posibilitatea de a face zilnic exerciþii în aer liber; este de asemenea de dorit ca acestora sã li se ofere activitãþi de educare ºi muncã adecvatã. Principiul 14 al Principiilor BM noteazã în mod specific urmãtoarele resurse care ar trebui sã fie puse la dispoziþie în unitãþile de sãnãtate mintalã:

"a) Personal medical calificat ºi alt tip de personal specific, care sã fie în numãr suficient; posibilitatea unui spaþiu privat pentru fiecare pacient, precum ºi a unui program de terapie adecvat ºi activ;

b) Echipament de diagnosticare ºi terapie pentru pacient;

c)Tratament adecvat, regulat ºi amãnunþit, inclusivprovizii de medicamente."

În unele secþii ºi spitale, terapia ocupaþionalã echivala cu faptul cã pacienþii ºi rezidenþii îndeplineau muncile personalului (curãþare, spãlare, depozitarea cãrbunilor etc.), fãrã primirea nici unei plãþi.

Puþini pacienþi intervievaþi de Amnesty International fuseserã informaþi asupra medicaþiei prescrise ºi asupra efectelor acesteia. Se pare cã nu exista nici o metodã sistematicã de a se asigura obþinerea unui consimþãmânt liber ºi informat referitor la medicaþia acordatã. În cazul pacienþilor care primeau medicamente împotriva voinþei lor, nu exista nici un mecanism independent care sã asigure faptul cã tratamentul administrat era corespunzãtor ºi în avantajul lor. CPT a recomandat ca "fiecãrui pacient competent, fie el voluntar sau nevoluntar, trebuie sã i se acorde posibilitatea de a refuza tratamentul sau orice altã intervenþie medicalã. Orice derogare de la acest principiu fundamental trebuie sã se bazeze pe lege ºi sã se refere doar la circumstanþe excepþionale definite clar ºi strict. Bineînþeles, consimþãmântul pentru un tratament poate fi considerat liber ºi informat doar dacã se bazeazã pe informaþie integralã, exactã ºi amãnunþitã despre boala pacientului ºi despre tratamentul propus; descrierea terapiei prin ºoc electric ca "terapie prin somn" este un exemplu de informaþie parþialã ºi inexactã despre tratamentul respectiv. În consecinþã, tuturor pacienþilor trebuie sã li se acorde în mod sistematic informaþii relevante despre boala lor ºi despre tratamentul propus pentru ei. Informaþii relevante (rezultate etc.) trebuie de asemenea oferite dupã tratament."(9)Principiul 11 al Principiilor BM defineºte ºi el prevederi concrete ºi procedurale în ceea ce priveºte consimþãmântul liber ºi informat pentru tratament.

În multe secþii ºi spitale pacienþii nu pãreau sã primeascã tratament adecvat pentru bolile lor somatice(10), de care sufereau în plus faþã de bolile lor psihiatrice. Conform relatãrilor, unor pacienþi ºi rezidenþi din spitalele psihiatrice li s-a refuzat tratamentul medical adecvat pentru bolile somatice deoarece alte spitale nu doreau sã-i admitã pentru tratament.

Asistenþa stomatoogicã era neglijatã în multe secþii ºi spitale, iar mulþi pacienþi, mai ales cei care erau internaþi pe termen lung, sufereau de probleme dentare serioase.

Amnesty International a mai primit de asemenea informãri conform cãrora unii doctori ºi asistenþi medicali nu îi trateazã pe pacienþi cu respectul cuvenit ºi s-au implicat în practici neadecvate (vezi detaliile de mai jos) cu ocazia examinãrii pacienþilor sau/ºi cu ocazia eliberãrii sau stocãrii de medicamente. Lipsa de personal, aglomerarea ºi lipsa aparentã de organizare adecvatã a tratamentului ar fi putut sã fi motivat aceste practici. Foarte puþini asistenþi beneficiaserã de pregãtire profesionalã psihiatricã specialã.

Infirmierii - de asemenea, în numere limitate ºi fãrã nici o pregãtire adecvatã care sã le permitã sã confrunte comportamente care ar putea fi considerate provocatoare sau supãrãtoare – erau cei care se ocupau mai ales de supravegherea pacienþilor. Din cauza lipsei de respect faþã de pacienþi sau a lipsei de personal ºi de pregãtire profesionalã, infirmierii nu reuºeau adesea sã îi protejeze de abuzuri (inclusiv sexuale) pe pacienþii mai vulnerabili. Conform unor cazuri relatate, infirmierii utilizau forþa excesivã sau aplicau deliberat rele tratamente pacienþilor. Adesea, infirmierii atribuiau munca ce le revenea, ca de exemplu curãþarea saloanelor, pacienþilor/rezidenþilor din grija lor.

Metodele de imobilizareºi izolare din multe secþii ºi spitale de psihiatrie nu erau în conformitate cu standardele internaþionale, iar în unele cazuri echivalau cu tratamentele sau pedepsele crude, inumane ºi degradante. În privinþa utilizãrii imobilizãrii ºi a izolãrii nu existau nici un fel de reguli ºi nu se þinea nici o evidenþã. Izolarea era impusã adesea ca pedeapsã. În unele cazuri în care erau implicaþi pacienþi care fuseserã admiºi pentru tratament voluntar, izolarea a echivalat cu privarea arbitrarã de libertate ºi cu detenþia.

CPT solicitã existenþa unui regulament clar definit pentru aplicarea imobilizãrii. "Acel regulament ar trebui sã afirme clar cã încercãrile iniþiale de imobilizare a pacienþilor agitaþi sau violenþi trebuie sã fie, în mãsura posibilitãþilor, non-fizice (de exemplu, instrucþie verbalã) ºi cã atunci când imobilizarea fizicã este necesarã, trebuie sã fie limitatã în principiu la controlul manual. Personalul din instituþiile psihiatrice trebuie sã primeascã pregãtire profesionalã în tehnici de control non-fizic ºi manual faþã de pacientul agitat sau violent. Deþinerea unor asemenea tehnici va permite personalului sã aleagã rãspunsul cel mai adecvat în momentul confruntãrii cu situaþii dificile, astfel reducând în mod semnificativ riscul rãnirii pacienþilor ºi personalului."(11)Utilizarea instrumentelor de tip centuri sau cãmaºa de forþã trebuie sã fie doar foarte rarã, ºi întotdeauna trebuie sã fie fãcutã ori la ordinul expres al unui doctor ori sã fie adusã imediat în atenþia unui doctor.

În ce priveºte izolarea – sau mai exact închiderea unei persoane singure într-o încãpere – unor pacienþi violenþi sau "dificili", CPT a notat cã aceastã procedurã este în curs de abandonare în multe þãri. Mai mult, CPT a recomandat ca: "Atâta vreme cât izolarea mai este încã practicatã, ea trebuie sã fie subiectul unui regulament exact, care sã afirme clar mai ales: tipurile de cazuri când poate fi utilizatã; obiectivele care se încearcã a fi atinse; durata sa ºi necesitatea unor revizuiri regulate; existenþa unui contact uman adecvat; necesitatea ca personalul sã fie extrem de atent. Izolarea nu ar trebui niciodatã sã fie folositã drept pedeapsã. Fiecare caz de imobilizare fizicã a unui pacient (control manual, utilizarea unor instrumente de imobilizare fizicã, izolare) trebuie sã fie notat într-un registru special stabilit pentru acest scop (precum ºi în dosarul pacientului). Nota trebuie sã conþinã ora la care mãsura a început ºi când s-a terminat, circumstanþele cazului, motivele pentru care s-a aplicat mãsura, numele doctorului care a ordonat-o sau aprobat-o, precum ºi o descriere a eventualelor vãtãmãri ale pacienþilor sau personalului."(12)Cerinþe similare pentru administrarea imobilizãrii fizice sau a izolãrii sunt stabilite în Principiul 11 (11) al Principiilor BM(13).

Unele secþii ºi spitale de psihiatrie nu deþineau nici un fel de sistem de asistenþã a pacienþilor care susþineau cã ar fi fost rãu trataþi de poliþiºti înainte de aducerea lor la spital. Doar în cazuri foarte rare, dacã victima rãu tratamentului nu era admisã în spital pentru tratament nevoluntar, sau dacã era externatã într-un timp foarte scurt, a fost posibil pentru acea persoanã sã obþinã un certificat medico-legal pentru vãtãmãrile suferite ca urmare a rãu tratamentului ºi sã depunã o plângere. Delegatului Amnesty International i s-a confirmat de cãtre doctorii din unele spitale cã unii dintre pacienþii aduºi la spital de cãtre poliþie aveau rãni care confirmau afirmaþiile lor cã ar fi fost bãtuþi. Aceste rãni erau notate în dosarul medical, dar nu exista nici un sistem prin care pacienþii sã fie asistaþi cu depunerea unei plângeri.

În februarie 2003 s-a relatat cã secþia de psihiatrie a spitalului municipal din Roman a recurs la "practici medievale" de imobilizare a pacienþilor violenþi, prin legarea lor de paturi. Doctorul-ºef al secþiei a declarat unui ziarist local urmãtoarele: "Din noiembrie [2002] nu am mai primit medicamente cu efecte sedative, aºa cã a trebuit sã recurgem la metode care nu sunt prea ortodoxe…"(14)În plus faþã de lipsa de medicamente, secþia cu o capacitate de 74 de paturi era lipsitã de un numãr corespunzãtor de personal medical, având doar o singurã asistentã care lucra într-un schimb.

În martie 2003, la spitalul de psihiatrie Poroschia din judeþul Alexandria, un ziarist a descoperit cinci bãrbaþi închiºi într-o încãpere cu patru paturi. Unul dintre ei era legat de pat cu un lanþ în jurul mâinii drepte. Ferestrele nu aveau geamuri, iar pacienþii erau siliþi sã utilizeze drept toaletã o gãleatã din colþul camerei. Conform relatãrilor, directorul spitalului ar fi declarat cã nu mai deþineau medicamente pentru tratamente, deoarece bugetul fusese epuizat; ca atare, era nevoie ca unii dintre pacienþi sã fie imobilizaþi; iar alþii se aflau þinuþi în camere încuiate deoarece nu exista destul personal care sã-i însoþeascã la toaletele care oricum erau defecte. În mai 2003, Ministerul Sãnãtãþii a anulat decizia sa de închidere a spitalului dupã ce a constatat cã au avut loc unele îmbunãtãþiri.

Cu toate acestea, practicile inacceptabile de izolaredin acest spital au fost observate ºi în condiþiile în care erau disponibile medicamente psihiatrice adecvate. În noiembrie 2003, un reprezentant Amnesty International a vizitat spitalul din Poroschia, la acea datã aflat sub administraþia unui nou director. Deºi la data vizitei multe din încãperi fuseserã proaspãt renovate ºi dotate cu noi paturi ºi cearceafuri, tratamentul acordat pacienþilor pãrea sã fie puþin schimbat. Patru pacienþi descriºi de cãtre medicul psihiatru ca fiind "foarte agresivi" erau þinuþi într-o camerã cu o uºã nouã de metal ºi cu douã lacãte triple. Acest psihiatru nu a considerat ca neprofesionalã raþiunea de a þine pacienþi "agresivi" laolaltã într-o camerã încuiatã, cu aparent puþinã supraveghere. În timpul vizitei, unul dintre pacienþi, mai în vârstã, foarte fragil ºi suferind de demenþã, era adormit. Întrebat care era motivul exact pentru care acesta era þinut într-o camerã încuiatã, psihiatrul a rãspuns cã pacientul ar putea sã încerce sã fugã din spital. Un alt pacient mai în vârstã, care nu pãrea sã se þinã bine pe picioare, se afla lângã pat. Boala celui de-al treilea pacient, care era întins într-o stare de inconºtienþã, a fost descrisã de medicul psihiatru ca deliriumtremens.(15)Al patrulea pacient, un bãrbat în vârstã de 41 de ani care suferea de schizofrenie ºi care fusese sub tratament intermitent începând cu 1981, nu pãrea nici el sã demonstreze vreun comportament agresiv în timpul vizitei. La fel cu alþi pacienþi din spital, nu primea nici un fel de terapie cu excepþia farmacoterapiei. Nu îi era permis sã pãrãseascã încãperea care avea o micã toaletã adiacentã.

Conform relatãrilor, în spitalul psihiatric din Gãneºti, în vara lui 2003,în una dintre cele trei unitãþi se aflau bãrbaþi care fuseserã consideraþi prin Codul de Procedurã Penalã ca fiind iresponsabili. În timpul zilei, deºi majoritatea pacienþilor stãteau în unitate, ei aveau acces liber în alte pãrþi ale spitalului ºi puteau sã se întâlneascã cu alþi pacienþi/rezidenþi. În celelalte douã unitãþi se aflau pacienþi/rezidenþi de ambele sexe, amplasaþi totuºi în dormitoare separate. Unele paciente s-au plâns cã au fost violate de mai multe ori sau abuzate sexual de cãtre bolnavi. O pacientã a fost trimisã pe 29 iulie 2003 la un spital din Galaþi pentru efectuarea unui avort, iar personalul nu a arãtat nici o îngrijorare faþã de împrejurãrile în care pacienta a devenit însãrcinatã. Pacienþii s-au plâns cã sunt victime ale violenþei din partea altor pacienþi, care au rezultat în vãtãmãri. În unele cazuri, personalul nu a intervenit nici dupã ce aceste incidente le-au fost aduse la cunoºtinþã. Conform relatãrilor, unii dintre pacienþi erau folosiþi de cãtre personal ca sã menþinã ordinea sau ca sã-i reþinã cu forþa pe alþi pacienþi/rezidenþi.

În salonul psihiatric de femei din spitalul din Târnãveni, conform relatãrilor, doctorii ºi asistenþii examinau ºi tratau pacienþii în vãzul tuturor celor din salon. Asistenþii dãdeau pacienþilor medicamente ca sã le distribuie altor pacienþi, fãrã a verifica dacã medicamentele fuseserã date pacientului corect ºi dacã acesta le-a ºi luat. Medicamentele erau adesea lãsate nepãzite.Vãtãmãrile datorate accidentelor sau comportamentului violent al altor pacienþi erau frecvente, iar asistenþa oferitã în aceste cazuri era adesea înceatã. Pacienþilor mai vulnerabili nu li se oferea nici o protecþie. În data de 19 iulie 2002, o femeie – a cãrei identitate este confidenþialã pentru protejarea ei faþã de eventualele hãrþuiri – a refuzat sã-ºi aibe capul ras ºi a început sã strige. Conform relatãrilor, infirmierul a pãlmuit-o peste faþã, i-a îndoit braþul la spate ºi a încercat cu ajutorul altui pacient sã o tragã pe jos pânã la aparatul de ras. Incidentul a fost raportat de cãtre un voluntar din spital asistentei-ºefe, care iniþial a pãrut sã fie îngrijoratã în legãturã cu utilizarea forþei, dar apoi a justificat-o spunând cã pacienta fusese agitatã.

În Gãtaia, un grup de rezidenþi cu dizabilitãþi intelectuale, care nu aveau nevoie de nici un tratament psihiatric, lucrau într-un atelier, urmând sarcinile date de personal, inclusiv descãrcarea ºi depozitarea regulatã de cãrbuni pentru încãlzire. Aceºtia s-au plâns cã din anul 2000 nu au mai fost plãtiþi pentru munca lor.

În acelaºi spital, camera de izolare avea o uºã fãcutã din bare de fier, bucãþi de geam spart ºi din o saltea murdarã. Delegatul Amnesty International a observat un ºobolan în camera care nu era ocupatã de nimeni în acel moment.

Spitalul de psihiatriedin Mocrea nu putea sã ofere decât farmacoterapie; terapia ocupaþionalã fusese întreruptã în 1989. Pacienþii ºi rezidenþii nu aveau nici un acces la camera de zi, care fusese închisã. Îngrijirea stomatologicã era disponibilã doar în cazuri de urgenþã pentru pacienþii care aveau posibilitatea de a plãti pentru acest serviciu. Pacienþii/rezidenþii aveau acces limitat la îngrijirile medicale nepsihiatrice. Un bãrbat care suferea de miastenie (o boalã neuro-muscularã cauzatã de o anormalitate imunologicã dobânditã) nu primise de vreo doi-trei ani nici un tratament pentru aceastã boalã. Bãrbatul avea cârje de aluminiu rupte ºi nu se putea deplasa decât cu ajutorul altui pacient sau membru al personalului. Spitalul nu era capabil sã acorde tratament corespunzãtor unui alt rezident, care nu avea probleme de sãnãtate mintalã ºi care suferise o vãtãmare serioasã a capului în 2001. În urma acestei rãniri, îi lipsea o bucatã mare de piele de pe frunte, lãsând craniul liber expus. În timpul vizitei sale, reprezentantul Amnesty International a observat o femeie de 38 de ani care era dezbrãcatã, întinsã pe faþã ºi doar puþin acoperitã. Cu douã sãptãmâni înainte ea suferise arsuri pe toatã spinarea dupã ce cãmaºa de noapte îi luase foc în timp ce se sprijinea de o sobã. Conform relatãrilor, spitalul general a refuzat sã o admitã pentru tratament. Psihiatrul secþiei i-a prescris un tratament dupã ce s-a consultat prin telefon cu medicul specialist de la spitalul general.

În spitalul psihiatric din ªtei, directorul i-a explicat reprezentantului Amnesty International cã în decembrie 2003 ºi ianuarie 2004 spitalul a rãmas fãrã Levomepromazin, medicament care a trebuit sã fie cumpãrat cu bani colectaþi de la personal, cu scopul de a se asigura tratamentul zilnic pentru 50-60 de pacienþi. Bugetul spitalului pentru medicamente fusese redus de la 1,7 miliarde lei în 2003 la 1,2 miliarde lei în 2004. Conform regulamentelor care au intrat în vigoare la începutul anului 2004, spitalele achiziþioneazã medicamente prin licitaþie publicã organizatã prin internet. Spitalele trebuie sã aºtepte timp de 15 zile un rãspuns de la un furnizor interesat, iar uneori nu se primeºte nici un rãspuns. La data vizitei delegatului Amnesty International din februarie 2004, spitalul mai avea Diazepam doar pentru o singurã zi. O situaþie similarã a fost raportatã în spitalul psihiatric din Nucet, unde personalul medical ar fi preferat sã utilizeze medicamente psihiatrice dintr-o generaþie mai nouã, în cazul în care ar fi avut resursele necesare. Conform relatãrilor, bugetul pentru centrul medico-social din Nucet era chiar mai mic decât cel din spitalul psihiatric, chiar dacã, dupã spusele medicului psihiatru al centrului, nevoile rezidenþilor sãi erau foarte asemãnãtoare.

Lipsa medicamentelor adecvate ºi a personalului corespunzãtor ca numãr ºi pregãtire profesionalã creºte în mod considerabil riscul la adresa siguranþei ºi a bunã-stãrii personalului medical însuºi. În data de 8 august 2003, dr. Dan Chirculescu, ºef al secþiei de psihiatrie din spitalul judeþean din Reºiþa, a suferit, conform relatãrilor, vãtãmãri serioase dupã ce a fost atacat de cãtre un pacient. S-a raportat cã lipsa medicamentelor era un factor major de influenþare a comportamentului violent al multor pacienþi. Pacientul despre care s-a afirmat cã l-a atacat pe medicul psihiatru a fost transferat ulterior la spitalul psihiatric din Gãtaia.



Decese rezultate aparent din eºecul de a-i proteja pe pacienþi împotriva incidentelor violente

În 2003, cel puþin patru pacienþi din spitale de psihiatrie au decedat ca urmare a atacurilor din partea altor pacienþi. Aceste incidente, conform relatãrilor, au avut loc în împrejurãri în care pacienþii nu fuseserã supravegheaþi corespunzãtor de cãtre un personal medical care sã fi fost adecvat din punct de vedere al numãrului ºi al pregãtirii profesionale. Comportamentul violent al pacienþilor violenþi este posibil sã fi fost influenþat ºi de aplicarea unui tratament medical nepotrivit. Aceste incidente ilustreazã eºecul vizibil al unor secþii ºi spitale de psihiatrie de a satisface nevoile elementare ale pacienþilor, inclusiv de a le asigura siguranþa ºi a bunã-starea.

La 21 februarie 2003, în spitalul psihiatric din Gãneºti, un bãrbat de 59 de ani a fost ucis de cãtre alt pacient. Conform relatãrilor, aºa-numitul fãptaº atacase alþi rezidenþi ºi în trecut. În momentul incidentului, infirmierul de serviciu se ocupa de un conflict dintr-o altã încãpere. Conform relatãrilor, spitalul era atât de lipsit de personal, încât un infirmier de serviciu era uneori responsabil pentru50 de pacienþi.

În dimineaþa zilei de 30 mai 2003, la spitalul psihiatric din Brãila, un asistent a descoperit cadavrul unui pacient în vârstã de 20 de ani, care fusese aparent ºtrangulat cu un cearceaf, testiculele îi fuseserã tãiate, iar gâtul îi fusese tãiat cu lama. Pacientul fusese þinut într-o încãpere cu alþi zece bãrbaþi, dintre care doi erau suspectaþi de comiterea crimei. Conform relatãrilor, incidentul a avut loc în timpul unei nopþi când toate cele zece dormitoare ale etajului al treilea – unde erau internaþi pacienþi consideraþi periculoºi – fuseserã încuiate, având doar un infirmier de serviciu. Dr. Gabriel Gheorghiu, ºef al Direcþiei de sãnãtate publicã din Brãila, a declarat, conform relatãrilor, cã numãrul personalului ar trebui sã creascã, pentru cã la acea datã 140 de pacienþi se aflau în îngrijirea a doar 35 de persoane.

În acelaºi spital, la 28 septembrie 2003, un bãrbat de 33 de ani a decedat dupã ce a fost atacat de alþi doi pacienþi. Poliþia a fost informatã despre acest incident de personalul ambulanþei care a stabilit cã pacientul atacat a murit ca urmare a rãnilor suferite la cap.

Conform relatãrilor, la data de 12 septembrie 2003, un pacient din spitalul de psihiatrie din Arad, care fusese admis pentru tratament cu o zi înainte, a atacat un alt pacient, lovindu-i capul de podeaua de ciment de câteva ori, iar apoi i-a muºcat un testicul. Victima a decedat din cauza rãnilor suferite în timpul atacului. Familia victimei a susþinut cã incidentul nu ar fi avut loc dacã ar fi existat un personal de serviciu mai numeros, în afara unui asistent ºi a unui portar care controla accesul în secþie.

La 29 ianuarie 2004, Sorin Baciu, un pacient în vârstã de 36 de ani din spitalul de psihiatrie din Beclean, a fost ucis, conform relatãrilor, de cãtre Laurenþiu Tarmure, un alt pacient. Cu patru zile înainte de acest incident, Laurenþiu Tarmure atacase un alt pacient, dupã care a fost plasat într-o camerã de izolare împreunã cu Sorin Baciu, care fusese plasat acolo mai devreme. Conform procurorului anchetator, a cãrui declaraþie a fost publicatã în Ziuadin 31 ianuarie 2004, Laurenþiu Tarmure a dorit sã foloseascã un pat care fusese deja ocupat de Sorin Baciu. Baciu s-a plâns despre acest lucru unui membru al personalului, care l-a sfãtuit sã foloseascã alt pat. În jurul orei 4.30 am, Laurenþiu Tarmure l-a atacat pe Sorin Baciu, lovindu-l cu pumnii ºi picioarele peste tot corpul, provocându-i multe vãtãmãri ºi hemoragii interne care au condus la deces. Procurorul a mai stabilit cã nu erau decât doi infirmieri în schimbul de noapte în acest spital unde se aflã în îngrijire 140 de pacienþi; conform procurorului, condiþiile de trai din pavilioane erau "mizerabile".



Recomandãrile organizaþiei Amnesty International

Persoanele internate pentru tratament în secþiile ºi spitalele de psihiatrie din România suferã de un mare numãr de violãri ale drepturilor omului. Metoda cea mai efectivã de a adresa aceste violãri este prin aplicarea acelor standarde internaþionale ale drepturilor omului de o relevanþã specialã pentru persoanele cu tulburãri mintale sau dizabilitãþi intelectuale, precum ºi prin aplicarea normelor de conduitã profesionalã din acest domeniu. De fapt, o aplicare efectivã a multora dintre aceste drepturi depinde de o reformã amãnunþitã ºi corespunzãtoare a serviciilor de sãnãtate mintalã din România. În ultimã instanþã, acestea ar trebui sã fie comunitare(16), ºi sã încerce sã integreze în comunitate persoanele cu tulburãri mintale sau dizabilitãþi intelectuale, asigurându-se cã acestea sunt protejate de abuzuri. O astfel de reformã ar trebui sã le dea posibilitatea persoanelor cu tulburãri mintale sau dizabilitãþi intelectuale sã-ºi exerseze integral dreptul la sãnãtate ºi la alte drepturi sociale, culturale ºi economice, precum dreptul la educaþie sau dreptul la viaþa de familie. Un program naþional de acþiune pentru persoanele cu tulburãri mintale cronice ºi dizabilitãþi intelectuale, care se aflã în îngrijirea Autoritãþii Naþionale a Persoanelor cu Handicap, a fost lansat în anul 2003. Cu toate acestea, guvernul român nu a reuºit sã creeze o gamã largã de servicii comunitare de sãnãtate mintalã. Acestea ar trebui sã includã: locuinþe protejate, angajare sprijinitã, management de caz, reabilitare psiho-socialã, respite care, îngrijire medicalã adecvatã ºi accesibilã, precum ºi servicii de urgenþã pentru pacienþii internaþi într-un spital comunitar. De asemenea, autoritãþile ar trebui sã dezvolte un plan atent individualizat pentru fiecare persoanã care urmeazã sã fie plasatã în comunitate, care sã asigure sãnãtatea, siguranþa ºi bunã-starea acestor persoane ºi a comunitãþii-gazdã. În plus, o reformã de succes a serviciilor de sãnãtate mintalã nu ar fi completã fãrã stabilirea garanþiilor juridice pentru protecþia drepturilor de bazã ale persoanelor care urmeazã sã beneficieze integral de aceste servicii. Fiecare aspect al acestor servicii trebuie sã asigure protecþia clienþilor împotriva abuzurilor.

Amnesty International cere în mod special autoritãþilor române sã punã în aplicare urmãtoarele recomandãri:



Internarea în secþii ºi spitale de psihiatrie

Sã stabileascã regulamente legale pentru aplicarea Legii sãnãtãþii mintale, asigurându-se cã acestea sunt în conformitate cu principiile internaþionale ale drepturilor omului.

Sã evalueze în mod efectiv toþi pacienþii/rezidenþii internaþi în secþii ºi spitale de psihiatrie, în centrele medico-sociale, ºi sã se asigure cã nevoile acestora sunt satisfãcute în mod adecvat. Toþi cei care nu au nevoie de tratament psihiatric pentru o boalã acutã sã fie consideraþi pentru plasarea în facilitãþi aflate sub controlul Autoritãþii Naþionale pentru Persoanele cu Handicap, ºi sã fie incluºi în programele acesteia pentru reintegrarea în comunitate.

Sã asigure ca persoanele cu nevoi care diferã în mod semnificativ sã nu fie plasate împreunã, în caz contrar punându-i pe cei care sunt mai vulnerabili în situaþii în care sã riºte sã devinã victime ale abuzurilor.

Sã asigure ca starea de sãnãtate ºi terapia unui pacient sã fie revizuite regulat, mai ales în vederea unei posibile externãri din spital sau a transferului cãtre un mediu mai puþin restrictiv.







Condiþii de trai ºi terapie/tratament

Sã stabileascã standarde pentru condiþiile de trai ale pacienþilor internaþi, mai ales în ce priveºte regimul alimentar, condiþiile de încãlzire ºi igienã, precum ºi întreaga gamã de terapii care sã fie administrate pacienþilor, care sã fie conforme standardelor internaþionale. Sã acorde resurse corespunzãtoare pentru implementarea acestor standarde. În mod special, sã asigure ca medicaþia prescrisã sã fie într-adevãr pusã la dispoziþie, ºi ca o cantitate regulatã de medicamente adecvate sã fie garantatã. Sã asigure menþinerea acestor standarde în toate instituþiile care oferã tratament psihiatric pentru pacienþii internaþi.

Sã asigure ca o terapie medicalã adecvatã pentru bolile somatice, precum ºi terapia dentarã sã fie oferite pacienþilor ºi rezidenþilor prin servicii medicale ºi stomatologice corespunzãtoare.

Sã asigure ca toate facilitãþile psihiatrice pentru pacienþii internaþi sã aibe personal medical ºi nemedical care sã fie corespunzãtor ca numãr ºi ca pregãtire profesionalã. Sã asigure ca personalul auxiliar care este în contact cu pacienþii sã fie întodeauna supravegheat de aproape de cãtre asistenþii-ºefi or personalul medical superior.

Sã stabileascã regulamente care sã asigure cã toþi pacienþii vor fi informaþi asupra drepturilor lor ºi cã vor putea sã-ºi exerseze în mod efectiv dreptul de a-ºi exprima consimþãmântul liber ºi informat pentru medicaþie, într-o manierã conformã standardelor internaþionale.



Rãu tratament, imobilizare ºi izolare

Sã solicite examinarea medicalã a tuturor pacienþilor în momentul admiterii în spital ºi sã trimitã procurorului responsabil toate rapoartele asupra oricãror vãtãmãri observate, inclusiv orice declaraþie relevantã fãcutã de persoana respectivã, precum ºi concluziile medicului. Sã-l ajute cu depunerea unei plângeri la procuror pe orice pacient care susþine cã a fost victima unui rãu tratament din partea poliþiei în timpul transportului la spital.

Sã stabileascã regulamente care sã asigure ca toþi pacienþii sã fie informaþi asupra drepturilor lor în momentul internãrii într-o instituþie psihiatricã pentru tratament acordat bolnavilor internaþi.

Sã asigure cã nu existã nici o restricþie asupra contactului pacientului cu lumea exterioarã, mai ales dacã instituþia se aflã localizatã departe de centrele urbane. De exemplu: toþi pacienþii ar trebui sã aibe acces la un telefon public; pacienþii ar trebui sã fie trataþi în spitale care se aflã în apropierea domiciliului lor sau a locului unde trãiesc familiile lor.

Sã asigure ca procurorii sã viziteze în mod regulat secþiile unde sunt plasaþi pacienþii cãrora li se acordã tratament psihiatric nevoluntar pentru bolnavii internaþi.

Sã asigure cã toþi infirmierii, inclusiv cei care îndeplinesc sarcini legate de securitate, au primit o pregãtire profesionalã adecvatã muncii într-o asemenea instituþie, ºi au fost instruiþi în mod corespunzãtorîn metodele de imobilizare a pacienþilor cu comportament violent.

Sã stabileascã un sistem de clasare a reclamaþiilor pacienþilor ºi un mecanism independent care sã aibe autoritatea de a supraveghea condiþiile ºi tratamentul din tratamentul psihiatric obligatoriu, ca ºi de a revizui toate reclamaþiile pacienþilor referitoare la comportamentul personalului ºi la tratamentul din spital. Acest mecanism ar trebui sã deþinã puterea necesarã de a ancheta reclamaþiile ºi de a face recomandãri corespunzãtoare, inclusiv sã înainteze plângerile autoritãþilor responsabile pentru investigarea infracþiunilor penale. De-a lungul examinãrii plângerii, reclamatorul trebuie sã fie scos de sub controlul bãnuitului fãptaº.

Sã asigure cã metodele de imobilizare ºi izolare, care ar trebui sã fie prescrise ºi autorizate de un doctor, supravegheate de personalul medical ºi restrânse la o duratã strictã, sunt în conformitate cu standardele internaþionale, mai ales cu cele care interzic utilizarea izolãrii ca pedeapsã. Sã ofere îndrumãri tuturor instituþiilor psihiatrice cu pacienþi internaþi, referitoare la reguli pentru menþinerea unor informaþii speciale (notate de asemenea ºi în dosarul rezidentului) despre utilizarea imobilizãrii ºi a izolãrii, ºi sã monitorizeze menþinerea lor efectivã.



Decese în secþii ºi spitale de psihiatrie

Sã asigure ca toate decesele pacienþilor ºi rezidenþilor, oriunde ar fi avut ele loc, sã fie înregistrate corect ºi cã sunt efectuate autopsii în cazul tuturor deceselor neexplicate.

Sã asigure ca toate informaþiile asupra ratei mortalitãþii în secþii ºi spitale de psihiatrie sã fie colaþionate la nivel naþional ºi date publicitãþii. Situaþia din oricare instituþie care are o ratã a mortalitãþii semnificativ de înaltã trebuie sã fie investigatã în mod amãnunþit.

Sã asigure ca toate decesele pacienþilor ºi rezidenþilor sã fie anchetate prompt, în detaliu, independent ºi imparþial, iar rezultatele sã fie fãcute publice. Dacã o investigaþie descoperã probe credibile demonstrând cã decesul este rezultatul direct sau indirect al unei infracþiuni penale, cei care sunt bãnuiþi de amestec trebuie aduºi în faþa justiþiei.

********



(1) Vezi Romania: Patients at the Poiana Mare psychiatric hospital [România: Pacienþii din spitalul psihiatric din Poiana Mare], AI Index: EUR 39/002/2004.



(2) Terminologia de diagnostic internaþionalã distinge între „boalã"mintalã ºi probleme de „dezvoltare" mintalã. Documentul Organizaþiei Mondiale a Sãnãtãþii, Clasificarea Internaþionalã a Bolilor (ICD-10), precum ºi cel al Asociaþiei Americane de Psihiatrie, Manualul de Diagnostic ºi Statisticã (DSM-IV), descriu aceste douã arii majore ale sãnãtãþii mintale ca „tulburare mintalã" ºi, respectiv, „retardare mintalã". În prezentul memorandum, Amnesty International va urma în linii generale terminologia de diagnostic internaþionalã în ce priveºte bolile mintale, dar se va referi la „retardare mintalã" prin termenii utilizaþi de cãtre asistenþii ºi activiºtii din domeniu, ca de exemplu: „dizabilitãþi intelectuale" sau „dizabilitãþi de învãþare".



(3) Adoptate de cãtre Adunarea Generalã ONU, rezoluþia nr. 46/119 din 18 februarie 1992.



(4) Al VIII-lea Raport General asupra activitãþilor CPT, acoperind perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 1997, ref.: CPT/Inf /(98) 12(EN), publicat la 31 august 1998.



(5) Un termen medical vechi, utilizat încã în România pentru desemnarea dezvoltãrii intelectuale sau mintale sub media normalã.



(6) Vezi "Pe patul de spital, îmbrãcaþi în palton" , Evenimentul Zilei din 20 decembrie 2003.



(7) Diazepam ºi Levomepromazin reprezintã, respectiv, un membru al familiei tranchilizantelor benzodiazepine ºi un derivat al fenotiazinei utlizate pentru tratarea psihozelor.



(8) Al VIII-lea raport al CPT.



(9) Ibid.



(10) Fizice.



(11) Ibid.



(12) Ibid.



(13) Principiul 11 (11) stabileºte urmãtoarele: "Imobilizarea fizicã sau izolarea nevoluntarã a unui pacient nu trebuie sã fie utilizate decât în conformitate cu procedurile aprobate oficial ale unitãþii de sãnãtate mintalã ºi doar atunci când este singura modalitate disponibilã de prevenire a comiterii unui rãu imediat sau iminent faþã de pacient sau alte persoane. Aceste proceduri nu trebuie prelungite mai mult decât strictul necesar acestui scop. Toate cazurile de imobilizare fizicã sau izolare nevoluntarã, motivaþia acestora, precum ºi natura ºi durata lor trebuie înregistrate în dosarul medical al pacientului. Un pacient care este imobilizat sau izolat trebuie sã fie þinut în condiþii umane, sã fie sub supravegherea apropiatã ºi regulatã a membrilor calificaþi ai personalului. Un reprezentant personal al pacientului, dacã acesta existã ºi dacã este relevant, trebuie sã fie notificat prompt în legãturã cu imobilizarea fizicã sau izolarea nevoluntarã a pacientului."



(14) Vezi Ziarul de Roman, "Din cauza crizei din sistemul sanitar, bolnavii sunt legaþi de paturi", 24 februarie 2003.



(15) O consecinþã severã a renunþãrii la alcool.



(16) Serviciile comunitare de sãnãtate mintalã ar putea fi furnizate de cãtre clinici descentralizate, care oferã servicii ambulatorii. Aceasta ar însemna ca pacienþilor sã li se furnizeze locuinþe în cadrul comunitãþii, trãind cât se poate de independent, cu sprijin dupã necesitãþi din partea unor îngrijitori adecvaþi. Principiul 7 al Principiilor BM stipuleazã urmãtoarele: "fiecare pacient trebuie sã aibe dreptul de a fi tratat ºi îngrijit, pe cât posibil, în cadrul comunitãþii unde el sau ea trãieºte."





Page 12 of 12

How you can help

AMNESTY INTERNATIONAL WORLDWIDE